For the English version, click here.
In ultima perioada am fost prinsa cu niste examene finale si cu o schimbare a ritmului meu zilnic. De aceea nu am mai avut timp sa ma uit la filme, asa ca articolul de astazi nu va vorbi despre vreun film, ci despre mine. Despre cum am inceput sa ma cunosc, sa ma inteleg si sa imi gasesc calea. Si sper sa-i ajute pe cei care inca se cauta pe sine.
Crestem inconjurati de familie si de prieteni, de simple cunostinte, de colegi, de vecini, de straini chiar si inevitabil suntem influentati de tot ceea ce vedem in jurul nostru. Asta ne ajuta sa cunoastem diverse persoane, cu mentalitati diferite, cu pasiuni variate, cu stiluri diferite de a trai. Inevitabil ajungem sa le comparam cu propriile idei despre viata si despre ce ni se potriveste, totul pentru a ne cunoaste mai bine si a afla cine suntem. Mama mea, astrolog de profesie, are o expresie foarte interesanta: “sa inteleg cine sunt si ce caut eu in viata mea”. Este intr-adevar cel mai important lucru pe care il putem face, acela de a ne cunoaste cu adevarat; iar acesta este un proces, uneori mai indelungat, alteori mai simplu, dar viteza nu are aici nici o importanta. Importanta este cautarea, refuzul de a trai in mod automat.
Parintii mei, desi pot parea la o prima vedere ca fiind doi oameni diferiti intr-o oarecare masura, cred ca sunt cei mai potriviti oameni de pe lume. Si totusi, in copilarie, ii vedeam ca fiind doua fiinte total opuse, care se completeaza unul pe celalalt. Ca o paranteza, ei chiar se completeaza unul pe celalalt, insa nu sunt total diferiti.
Tatal meu este un om extrem de muncitor, foarte serios in munca sa, cu picioarele pe pamant si extrem de sufletist. El se pricepe extrem de bine sa repare lucruri. La noi in casa aproape nimic nu se arunca, totul se repara, toate modificarile tehnice au fost facute de el (cu ajutorul mamei si al meu, bineinteles 😉 ), toata mobila din casa a fost montata de el. Daca totusi era necesar sa vina cineva sa repare sau sa modifice ceva in casa noastra, mi se parea extrem de ciudat si inconfortabil. Tin minte ca atunci cand tata spunea ca nu stie sa faca ceva, mintea mea ramanea intepenita intr-o singura reactie posibila: “daca tata nu stie sa faca asta, inseamna ca este ceva imposibil de facut”. Si acum am momente in care ma mir daca el nu stie ceva, pentru ca el, de fapt amandoi parintii mei, mereu stiu foarte multe despre foarte multe subiecte, domenii, lucruri…
Pe mama mea, cand eram mica, o vedeam ca fiind o artista. Desena, imi cosea diverse modele frumoase pe bluze si blugi, ma picta pe fata de Revelion, picta modele superbe pe aproape orice… Cand am mai crescut si am aflat ca ei i-a placut foarte mult chimia si o auzeam cum vorbea cu tata despre diverse legi ale fizicii, ale chimiei, calcule matematice mai avansate si tot felul de chestii care tin de oamenii inclinati spre profil real, am ramas foarte surprinsa. Descopeream o latura a mamei mele care nu credeam ca poate exista intr-o persoana atat de artistica. Si totusi, mama mea este artista si tehnica in acelasi timp.
Am mai crescut, iar prin adolescenta am inceput sa ma uit mai mult la mine si sa ma cunosc mai bine. Mi-am definit personalitatea, mi-am descoperit calitatile, mi-am descoperit o parte din defecte, am inceput sa aflu cine sunt. Si, poate mai important, am inceput treptat sa stiu cine vroiam sa fiu. Inca nu stiam exact ce vroiam sa fac in viata, ce profesie vroiam sa aleg, dar stiam ca vroiam sa fiu cumva anume: o persoana talentata, descrisa ca avand o personalitate artistica. Insa aveam o problema: nu ma credeam asa. Desi cand eram mica desenam mult, pictam mult, cantam (si desigur ca o innebuneam pe mama cu falsetul meu :)) aici mama mea protesteaza! ), dansam si aveam o imaginatie extrem de bogata, totusi cand am mai crescut, lucrurile pareau a se schimba cumva. Nu mai petreceam mult timp cu toate acestea si treptat mi-am cam pierdut increderea in talentele mele artistice. Chiar ajunsesem sa cred ca nu le mai aveam deloc.
Intr-o zi de vineri, la scoala, in timpul unei ore de chimie, ma gandeam la un film pe care il vazusem cu cateva seri inainte. Si, cum ar zice englezul “before I knew it” (“inainte sa imi dau seama de ce fac”), rupsesem deja o foaie de hartie din caiet si scriam primele randuri ale unei povesti inspirate din filmul vizionat. Aceleasi personaje principale, cam aceeasi linie a povestii, insa cu decizii diferite ale personajelor principale, cu mai multe detalii legate de sentimentele dintre cele doua personaje principale, cu o scrisoare superba scrisa in toiul noptii si cu un final mai clar decat in filmul real. Practic am rescris filmul intr-o alta maniera. Asa am inceput sa ma simt atrasa intr-o lume pe care o simteam ca exista deja in interiorul meu si am intrat in ea precum Alice in Tara Minunilor (numai ca mult mai putin ciudata).
Mi-a luat vreo doi ani sa finisez povestea, timp in care am descoperit ca imi place foarte mult sa scriu, imi place sa caut informatii despre ceea ce vreau sa scriu, imi place sa creez ceva, imi place sa fac legaturi intre diverse personaje, evenimente, locuri sau sentimente. Am mai inceput si alte povesti, am mai scris si alte scrisori, am scris chiar si o poezie. Si asa am inceput sa imi imaginez viata din postura de scriitor. Si imi placea asta. Inca imi place, mult.
Scrisul m-a ajutat sa imi cunosc mama si mai bine si am aflat ca si ea are dorinta de a scrie, caci in copilarie ii placuse enorm scrisul si cititul, insa acum nu gaseste mereu timp pentru asta. Bineinteles, ea traind mai mult decat mine, are mult mai multe subiecte despre care sa scrie, inclusiv propriile experiente si sentimente. Insa fiind o persoana extrem de sensibila, isi face griji legate de eventuala expunere a trairilor sale si de posibilitatea de a fi criticata sau respinsa pentru ceea ce ar scrie.
Amandoua suntem sensibile, insa diferenta dintre noi este ca pe mine nu ma afecteaza ceva daca nu vreau sa ma afecteze si asta imi da mai putine griji in legatura cu scrisul. Stiu ca nu voi putea fi pe placul tuturor celor care vor citi ce scriu si accept asta. Imi ofer astfel libertatea de a scrie despre orice vreau, oricand si oriunde ma loveste inspiratia, bucurandu-ma de experienta scrisului. Asa am reusit s-o fac geloasa pe mama, care nu poate sa scrie decat in liniste deplina, fara ca nimeni altcineva sa fie prin preajma si, maxima fericire!, sa nu sune telefonul. De multe ori se uita la mine cum scriu si se mira cum pot sa fac asta fara nici o pregatire in prealabil. A devenit o gluma intre noi, eu scriu, ea banuieste ca scriu, isi compune o fata serioasa si indignata, ma intreaba ce fac, eu neg ca as face ceva anume si ascund repede ce scriam, totul cu o fata nevinovata si cu o privire usor ranita de insinuarea ca as face ceva nepermis. Bineinteles ca radem copios amandoua. Bineinteles ca ea e prima care citeste ce scriu. Dar in acelasi timp, in suflet am o mica doza de tristete, pentru ca ii inteleg sentimentele si imi doresc sa aiba timp si inspiratie sa poata scrie.
Chiar si cu toata libertatea, dorinta, placerea si usurinta de a scrie, eu tot nu ma consideram o fire artistica. Ma uitam la cum sunt artistii, atat in viata de zi cu zi, pe strada sau printre cunostinte, cat si la televizor, pe internet, etc. si nu vedeam nici o asemanare in felul in care isi exprimau ei firea artistica (prin imbracaminte ciudata, foarte colorata, total diferita de a celorlalti, culori ciudate in par, bijuterii mari stil fantezie, multe inele pe degete sau ochelari cu rame ciudate) si cum imi exprimam eu firea – deloc asa. Incepusem sa imi fac suvite in par, insa erau atat de apropiate de culoarea naturala a parului incat, in afara de ai mei care oricum stiau de ele, nimeni altcineva nu le-a mai observat. Imbracamintea mea nu iesea cu nimic in evidenta, bijuteriile erau normale, eram o tanara care se conforma in mod simplu la lumea din jur. Cand am ajuns in liceu, cei cu vederi si tendinte (unii chiar cu apucaturi 😀 ) artistice ieseau instant in evidenta prin ceva anume sau prin tot ce era pe ei. Atunci incepusem sa ma simt cumva fada si nu puteam sa imi explic de ce mi se parea atat de importanta toata treaba asta. Imi dadeam seama ca de fapt, nu conta asa de mult, dar nu puteam sa ignor ce ma rodea pe dinauntru.
Apoi, intr-o seara, am fost cu prietenele mele la un film. Aveam 16 ani, ma simteam foarte stapana pe scrisul meu si am hotarat sa scriu un articol despre filmul pe care tocmai il vizionasem. Imi amintesc cum stateam in autobuz aplecata peste telefon si rememoram toate scenele vazute si toate sentimentele resimtite. Apoi, nu mai tin minte cum anume, postam articolul pe noul meu blog. Asa a inceput acest blog, cu un articol scris de o pustoaica de 16 ani care povestea impresiile ei despre “Gangsteri de legenda“.
Aproape trei ani mai tarziu, scriu mai putin din cauza timpului tot mai incarcat de responsabilitati si, totodata, scriu mai mult pentru blog. De multe ori simt un sentiment de bucurie interioara cand trebuie sa lucrez (acum privesc scrisul pentru blog ca fiind treaba :)) si este o treaba serioasa, nu e vorba doar de asternarea unor cuvinte pe o pagina de internet 😉 ) si un sentiment de mandrie cand vad cum creste blogul, cum de la an la an sunt din ce in ce mai multi oameni care imi citesc articolele si cum unii dintre voi lasati si comentarii frumoase (pentru care va multumesc 🙂 ). Nu e totul superb, uneori intampin dificultati, in unele zile nu am inspiratie, alteori nu imi gasesc cuvintele pentru a descrie ce am vazut, uneori nu am timp si alteori sunt prea obosita. Insa mereu gasesc metode de a trece peste toate, amintindu-mi mereu ca sunt om, nu robot si este perfect normal sa am aceste dificultati.
In acesti cativa ani de cand am inceput sa scriu m-am maturizat, am inceput sa “gust” ce inseamna sa fii scriitor si am inteles extrem de bine ce responsabilitate enorma am in calitate de persoana care publica ce scrie. Am inceput sa ma enervez si sa bombanesc de una singura cand vad oameni care scriu enormitati si le publica si care par a nu intelege cat de mult pot influenta perceptia cuiva asupra unui subiect sau chiar cum pot afecta viata persoanei respective. Astazi, cand este atat de usor ca ceea ce publicam sa ajunga in toate colturile lumii, trebuie sa fim foarte atenti la ce spunem sau scriem si sa incercam sa facem cat de mult bine putem, in felul in care putem. Intr-o lume in care rautatea este gratuita, iar bunatatea este extrem de scumpa, trebuie sa “donam” cat de multa bunatate putem, chiar si cand (sau poate mai ales cand) avem ceva de criticat, pastrand in minte vechiul indemn “intai sa nu faci rau” (“primum non nocere”).
Astazi sunt roscata (in loc de satena), cu o suvita rosie pe partea stanga, in multe zile port mai multe inele pe degete, ma imbrac in stil casual si am intotdeauna cel putin cateva accesorii, am in permanenta un carnetel si un pix in geanta (motiv pentru care nu mai pot purta genti micute 😀 ) pentru ca nu se stie niciodata cand si unde voi gasi ceva care sa inspire mintea sa creeze o idee, din cand in cand mai desenez portrete ale unor celebritati, am doua trupe preferate, amandoua din zona rock-ului alternativ (Imagine Dragons si Maroon 5 – stiu ca Maroon 5 pare mai mult din zona pop, insa ei de fapt fac multe combinatii de genuri, ceea ce ii face unici si minunati), incerc sa invat sa cant la chitara, experimentez din cand in cand diverse retete, joc jocuri video cand am timp, am o colectie destul de extinsa de oje in aproape toate culorile si nuantele aferente (alt prilej pentru mama de a se preface geloasa :)) ), imi port parul prins intr-un bat de lemn si, in general, ma accept asa cum sunt, o fire artistica in felul ei original.
Din cand in cand ma mai uit peste ce am scris in ultima vreme si inca imi place ce scriu :)) Acum cateva luni, am recitit ceea ce am inceput in timpul orei de chimie. A fost un soc. Am realizat cat de mult am evoluat, atat ca fiinta, cat si ca scris. Citind paginile respective, imi aminteam de un copil care credea ca este matur. Era matur pentru varsta lui, insa nu era chiar atat de matur pe cat credea 😉
Stiu ca unii oameni privesc artistii ca fiind niste persoane care sunt in permanenta cu capul in nori si care nu fac parte cumva din lumea obisnuita, iar faptul ca am ajuns sa ma cunosc ma face sa imi dau seama ca acest mod de a privi artistii nu este unul corect. Multi oameni au o latura artistica ce poate nu este vizibila sau manifestata in fiecare zi. Stiu pe cineva care este doctor si totusi, avea candva pasiunea de a desena. Probabil ca si acum daca ar pune creionul pe hartie, ar putea desena ceva frumos. Daca ne uitam la actori cunoscuti, vom observa unii actori care par a fi foarte tehnici, foarte calculati, foarte cu picioarele pe pamant. Si totusi, sunt actori. Cu ajutorul laturii tehnice din ei creaza un act artistic. Eu il ajut pe tata la unele reparatii pe care le face. Si totusi, scriu si desenez. Astfel, cu aceeasi mana, uneori tin pixul, uneori creionul si, alteori, surubelnita. Asa sunt eu. Asa pot fi multi altii, poate si voi, cei care cititi aceste randuri.
Ceea ce am vrut cu acest articol (destul de lung, stiu 😀 ) a fost sa il dedic celor care nu isi dau seama inca exact cum sunt, care se cauta pe sine si sa-i indemn sa caute, sa caute, sa caute. De asemenea, am mai vrut sa le arat ca nu trebuie sa isi faca griji daca inca nu stiu cine sunt. Nu toata lumea stie cine vrea sa fie “cand va fi mare” inca din primii ani de viata. Poate nu toata lumea trebuie sa stie atat de devreme. Exista un moment pentru toate. Si pentru fiecare dintre noi. Inclusiv pentru a-ti descoperi drumul. Important este sa crezi in tine, sa afli cat mai multe despre diverse lucruri sau domenii, sa incerci mai multe cai si treptat iti vei da seama catre ce te indrepti, ce ti se potriveste mai bine, “cine esti si ce cauti tu in viata ta” 🙂
sursa foto coperta: ALEXANDER BRACKEN on Unsplash
Sandra's Studio 9 
Ce dragut! Mi-a placut si m-am regasit in vorbele tale ^_^ Keep it up girl! 😉
LikeLike
Multumesc! 🙂
LikeLike